Eu şi tricotatul

Această postare ar putea începe aşa: “Mă numesc Cristina Alexandru şi îmi place să tricotez!”. Mulţi s-ar uita cruciş şi câţiva ar zâmbi poate. Povestea noastră de iubire (a mea cu tricotatul) a început acum 30 de ani şi puţin. Mi-am petrecut o bună parte a copilăriei într-un mic sat de munte din apropierea Sibiului. Iernile erau minunate cu zile întregi petrecute la săniuş şi cu seri de poveste în care bunica punea războiul de ţesut şi veneau pe la noi vecini şi neamuri. Era aşa frumos să adorm în poveştile lor. În alte seri mergeam noi la vecini şi bunica lua mereu cu ea lucrul de mână. Aşa m-am trezit şi eu cu lâna şi acele în mână. Bunica începea pe câteva ochiuri iar eu mă munceam toată iarna să fac câteva rânduri. Toamna ori primăvara ieşeam cu lucrul în fata porţii amandouă. Se minunau toate babele de cat de mică eram şi cum stiam să “fac la ace”. Tare mandră era bunica de mine.

Anii au trecut apoi. Viaţa corporatistă şi grijile de om mare au pus stăpânire pe existenţa mea. Toate astea până acum doi ani şi puţin, când într-o minunată zi de vară am născut-o pe Miruna şi o dată cu ea am renăscut şi eu. Când a venit bunica să o vadă prima dată pe Miruna a zis să caut ace şi lână să-i facă copilului ciorapi.

În timp mi-am dat seama că hăinuţele mele preferate din copilărie nu sunt cele procurate cu greu de ai mei de la unguri sau sârbi. Sunt căciula de piticot şi rochiţa tricotate de mama pe care le am şi acum că sunt la casa mea. Mi-am dat seama că bunica m-a învăţat o lecţie preţioasă atunci când mi-a pus acele în mână şi care mi-a folosit: lucrurile se fac cu greu şi trebuie preţuite. Mi-aş dori ca şi fetiţa mea să înveţe că nu totul se cumpără de la supermarket şi mi-aş mai dori ca imaginea pe care o va păstra ea despre mine din această minunată perioadă să nu fie numai în faţa calculatorului, ori a televizorului ci şi cea în care tricotez sau cos. Aşa a reînviat iubirea mea pentru tricotat dar şi cea pentru lucrurile făcute de mână.

Pentru mine tricotatul are o putere extraordinară de a încetini mersul vieţii. Este ritmic, repetitiv şi meditativ şi de aceea reuşesc să râmăn mai mult timp ancorată în momentul prezent. Când tricotez mă liniştesc şi reuşesc să mă concentrez mai bine la ceea ce urmează să fac. Nu aveam prietene care să tricoteze însă proiectul firedepoveste.ro mi-a adus câteva prietene noi care au aceeaşi pasiune. Una dintre ele îmi povestea că viaţa i-a pus în faţă multe greutăţi pe care a trebuit să le depăşească singură şi că a trecut prin toate tricotând.

Unii vor spune poate că în ziua de astăzi nu mai este timp pentru tricotat. Alţii vor spune că nu are sens să munceşti când totul se găseşte la supermarket şi în plus iese şi mai ieftin. Eu aş zice că tocmai de aceea e important ca cei mici să primească această lecţie a lucrurilor făcute de mâna omului. Este adevărat că în viaţă ne trezim uneori într-o centrifugă care ne învârte cu repeziciune şi numai de tricotat nu avem timp, dar putem să facem lucruri mărunte şi mai ales să-i spijinim pe cei care fac sacrificii extraordinare şi încearcă să trăiască din lucruri făcute de mâna lor. Dacă nu avem timp să tricotăm ori să croşetăm putem să le facem acest dar copiilor noştri prin simplul gest de a cumpăra din când în când produse făcute manual. Mi-am propus să fac asta cât mai des posibil şi de aceea pe viitor veţi găsi pe blog articole despre femei minunate care iubesc lucrul de mână, cu poveştile şi cu munca lor. Aş vrea ca din aceste poveşti să găsiţi inspiraţie şi motivaţie să începeţi un nou proiect dar mai ales să vă amintească de aceşti oameni minunaţi care merită mai multă atenţie din partea noastră a tuturor.

Vă doresc spor în toate!

Adauga un comentariu